Marinela A., 48 ani, Brașov
„Cred că acești copii care au fost nedoriți la început ajung un prilej de bucurie foarte mare”
16 mar 2016
Mama lui mi-a zis clar: „Ești proastă! Tu n-ai unde să stai și-ți mai trebuie încă unul!”
Așa gândeam și eu. Aveam deja ce voiam. Băiat și fată, era ideal. Acesta de acum îmi cam încurca socotelile oarecum. Nici pe ceilalți nu-i plănuisem, dar erau în regulă.
Mă numesc Marinela și sunt de loc din Vaslui, dar locuiesc în Brașov de când m-am măritat, mai exact de vreo 27 de ani. Eu și soțul meu avem o poveste comună cu ceilalți de vârsta noastră. Ne-am cunoscut pe când eu îmi luam concediu și el venise să își ia banii de la locul de muncă. Și a tot venit de câteva ori, m-a dus la el acasă să-i cunosc părinții...
Ne cunoscusem pe 8 septembrie, '79, și, prin noiembrie, m-a dus la ai lui, am făcut logodna, apoi, în '80, vara, nunta. Timp de trei ani, din nu știu ce motive, n-am avut nici un copil. Nici nu prea era loc de unul. Nici n-aveam casa noastră, nici n-o puteam obține. Trebuia să ne vină niște bani pentru o locuință socială, dar, cum n-aveam copii, nu i-am mai primit. Familiile cu copii aveau prioritate. Nu aveam o situație materială stabilă.
A fost greu la început. Părinții mei erau departe, ai lui erau foarte reticenți în privința mea, că eram moldoveancă. A fost un șoc pentru ei că soțul meu m-a luat de nevastă știind că ei nu sunt de acord cu așa ceva. Un unchi de-al soțului meu se căsătorise c-o femeie tot de prin partea asta, o moldoveancă, și nu s-au înțeles, așa că ei aveau impresia că toate sunt la fel.
Am avut primul copil la 24 de ani. 14 mai '92. Un băiețel pe care l-am botezat Gheorghe, totul bine. A urmat o fetiță, la 26 de ani ai mei. 5 iunie '94. Pe ea am numit-o Maria Mădălina. Îmi plăcea foarte mult numele Mădălina, dar, cum nu l-am găsit în calendar, am zis să îi pun și numele unei Sfinte. M-au tăiat la ambele nașteri, iar după a doua naștere rămăsesem cu o rană pe uter. Mi-au zis că a treia oară nu mă mai pot tăia. Am stabilit să merg la un control, să văd cam în ce stadiu era acea rană, pentru că mă trezisem într-o noapte cu o durere insuportabilă și mă simțeam foarte rău.
Nimic neobișnuit. Trebuia să fac o ecografie, să văd care-i cauza precisă a acelor dureri cumplite. Ecografia mi-o făcuse o moașă, așa că am crezut inițial că habar n-are ce vorbește când a zis că sunt însărcinată! Am leșinat! Surpriza și mai mare era că nu avusesem nici un simptom. Avusesem și menstruație, deci ziceam că, științific, e imposibil! Nici burtă n-aveam. Și eram o slăbănoagă. Și-mi spusese că deja sunt însărcinată în luna a patra și că în trei zile o să simt copilul cum mișcă.
Îmi tot ziceam că moașa e nebună și că o fi ceva mai grav, nu sarcină. Îi tot spuneam după aceea să se uite mai bine. Mai ales că nici măcar un an nu împlinise fetița. Când mi-a văzut reacția, mi-a zis că, dacă vreau să nasc forțat și copilul să moară, o să-mi facă o injecție și gata, o să se întâmple. Dar m-a avertizat clar: dacă intenționez să fac asta, să știu că copilul e deja format. Mi-a dat trei zile de gândire. Mi-a spus că, la nașterea forțată, după injecție, copilul o să iasă și, având toate organele și corzile vocale formate, o să țipe. M-a întrebat dacă o să pot trăi cu asta. Mi-a explicat clar ce simte, cum simte și ce traume o să am în urma acestei proceduri. M-a explicat cu detalii, pe tot parcursul consultației. Mi-a mai spus și că, dacă tot intenționez să omor un copil, pot să merg să-l omor pe cel mare, că-i același lucru.
Mi-a spus și că o să simt aceleași dureri ca la nașterea normală. Doar că n-o să plec cu copilul acasă, ci copilul meu o să moară și eu merg cu mâinile goale.
Cât am avut răgaz de gândire, aveam în minte tot felul de idei. Îmi spuneam că n-avem nici locuință, că o garsonieră cu două camere nu e suficientă pentru cinci oameni. Soțul meu a zis că lucrurile sunt la latitudinea mea. Să iau eu o decizie. Era panicat și el, îngrijorat... Dar nici o clipă nu mi-a sugerat să fiu de acord să păstrez copilul. Mă susținea să fac avort.
Mama lui mi-a zis clar: „Ești proastă! Tu n-ai unde să stai și-ți mai trebuie încă unul!”
Așa gândeam și eu. Aveam deja ce voiam. Băiat și fată, era ideal. Acesta de acum îmi cam încurca socotelile oarecum. Nici pe ceilalți nu-i plănuisem, dar erau în regulă.
Mă bătea toată lumea la cap. Că sunt proastă, că nu am unde să stau, că am venit din Moldova să populez Brașovul, că ce-mi trebuie încă unul, că am destui, că n-am ce să le ofer. La un moment dat, mă mai luau și peste picior că cică m-am dat de partea penticostalilor, că numai ăia fac copii, ca să fie și ei mai mulți.
Pe-atunci nici nu era plecată lumea în străinătate cum pleacă acum. Eram toți la același nivel. Toți o apă și-un pământ. Eu deja le depășeam tiparul. Cu doi copii eram în regulă, al treilea deja era prea de tot!
O cumnată îmi propusese la un moment dat să-i las ei copiii în grijă și să trag o fugă până la spital să omor copilul, dacă asta mă împiedică. I-am cerut să-mi dea în scris că, dacă o să mor în timpul procedurii, ea o să aibă grijă de soțul meu și în special de cei doi copii. Mama soacră, la fel. Nu era bunica ideală, deci nu mă-ncredeam că, dacă o să mi se întâmple mie ceva, o să aibă grijă cineva de copii.
Doctorița a fost clară: „Du-te și omoară-l pe cel de acasă, că-i același lucru!” Mi-era și frică. Și de dureri, și de injecția aceea. Într-adevăr, la trei zile de la control, a și mișcat! Am decis să-l păstrez. Apoi mi-am zis în sinea mea că, dacă nu i-am făcut nimic în astea trei zile, nici prin cap să-mi mai treacă să mă mai ating de el! A-nceput burta să crească văzând cu ochii.
Mi-era urât noaptea. Aveam numai coșmaruri. Mi-era frică nu cumvă, neștiind că eram însărcinată, să fi luat vreo pastilă care să îi fi afectat cumva sănătatea copilului. Mă rugam: „Doamne, dacă tot mi l-ai dat fără să știu, măcar dă-mi-l sănătos!” Visam ba că are șase degete la mâini, ba că are vreo șapte la picioare... tot felul de lucruri din astea.
Cum mă confruntam cu tot felul de decizii greu de luat, legate de locuință și de loc de muncă, mă-mbolnăvisem. Medicii mi-au depistat ceva probleme la inimă. Doamna doctor mi-a zis foarte direct, cum de altfel îi era felul: „Să te ia mama naibii pe masa de operație dacă nu-ți revii! Ai luat o decizie, du-o până la capăt!”
Așa că am dus sarcina până la capăt. Am născut cu doar câteva zile înainte de termen. Pe 21 decembrie '95. Trebuia să nasc, după spusele medicilor, de Sfântul Ștefan, pe 28 decembrie. Dar, oricum, l-am botezat Dan Ștefan. 4.800 g la naștere! De cum l-am născut, întrebarea mea a fost: „Are tot? E întreg?” Medicii mi-au spus că, odată cu nașterea, m-am curățat și de infecția pe care o aveam în corp. „Pentru că ați purtat sarcina și ați născut, vi s-a regenerat organismul.”
Era destul de greu. Soțul meu stătea în altă casă, eu eram cu copiii în alta. N-aveam nici pentru o pungă de lapte praf. Ne gândisem la un moment dat să luăm o locuință mai mare, dar, am zis că mai bine ne înghesuim noi acolo și să nu ducă lipsă de nimic copiii, decât să ne-mprumutăm și să ne târâm de pe o zi pe alta în datorii.
După acea naștere, mi-au pus un sterilet. Aveam o infecție contractată de prin maternitate și era destul de periculoasă. Dar am fost operată apoi din cauza steriletului.
După ce-i spusesem mamei prin ce am trecut în timpul sarcinii cu Ștefan, mi-a zis și ea că a vrut să mă avorteze. Că avea deja patru copii și că-i era greu să ne crească, așa că, la sugestia unei babe de prin vecini, a băut rachiu de drojdie, crezând că are să mă prăpădească. Babele îi ziceau și că o să aibă bătăi de cap cu mine, așa cum avusese cu primul, că stătea doar prin spitale și cheltuia bani cu el. Mi-a zis că n-am pățit nimic și ei doar i-a fost rău și s-a umflat. Mai apoi, toate necazurile pe care le avusese considera că sunt o pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a vrut să îmi ia viața.
Nu mi se pare moral să omori un copil. Sunt mândră de toți copiii mei, dar uneori am impresia că Dumnezeu îl iubește mai mult pe Ștefan, pentru că obține ușor anumite lucruri, pe când ceilalți doi trebuie să muncească pentru ce-și doresc. E clar că e special. Cred că acești copii care au fost nedoriți la început ajung să fie un prilej de bucurie foarte mare, compensând astfel toate nemulțumirile.
Marinela A., 48 ani, Brașov
16.03.2016
Ne cunoscusem pe 8 septembrie, '79, și, prin noiembrie, m-a dus la ai lui, am făcut logodna, apoi, în '80, vara, nunta. Timp de trei ani, din nu știu ce motive, n-am avut nici un copil. Nici nu prea era loc de unul. Nici n-aveam casa noastră, nici n-o puteam obține. Trebuia să ne vină niște bani pentru o locuință socială, dar, cum n-aveam copii, nu i-am mai primit. Familiile cu copii aveau prioritate. Nu aveam o situație materială stabilă.
A fost greu la început. Părinții mei erau departe, ai lui erau foarte reticenți în privința mea, că eram moldoveancă. A fost un șoc pentru ei că soțul meu m-a luat de nevastă știind că ei nu sunt de acord cu așa ceva. Un unchi de-al soțului meu se căsătorise c-o femeie tot de prin partea asta, o moldoveancă, și nu s-au înțeles, așa că ei aveau impresia că toate sunt la fel.
Am avut primul copil la 24 de ani. 14 mai '92. Un băiețel pe care l-am botezat Gheorghe, totul bine. A urmat o fetiță, la 26 de ani ai mei. 5 iunie '94. Pe ea am numit-o Maria Mădălina. Îmi plăcea foarte mult numele Mădălina, dar, cum nu l-am găsit în calendar, am zis să îi pun și numele unei Sfinte. M-au tăiat la ambele nașteri, iar după a doua naștere rămăsesem cu o rană pe uter. Mi-au zis că a treia oară nu mă mai pot tăia. Am stabilit să merg la un control, să văd cam în ce stadiu era acea rană, pentru că mă trezisem într-o noapte cu o durere insuportabilă și mă simțeam foarte rău.
Nimic neobișnuit. Trebuia să fac o ecografie, să văd care-i cauza precisă a acelor dureri cumplite. Ecografia mi-o făcuse o moașă, așa că am crezut inițial că habar n-are ce vorbește când a zis că sunt însărcinată! Am leșinat! Surpriza și mai mare era că nu avusesem nici un simptom. Avusesem și menstruație, deci ziceam că, științific, e imposibil! Nici burtă n-aveam. Și eram o slăbănoagă. Și-mi spusese că deja sunt însărcinată în luna a patra și că în trei zile o să simt copilul cum mișcă.
Îmi tot ziceam că moașa e nebună și că o fi ceva mai grav, nu sarcină. Îi tot spuneam după aceea să se uite mai bine. Mai ales că nici măcar un an nu împlinise fetița. Când mi-a văzut reacția, mi-a zis că, dacă vreau să nasc forțat și copilul să moară, o să-mi facă o injecție și gata, o să se întâmple. Dar m-a avertizat clar: dacă intenționez să fac asta, să știu că copilul e deja format. Mi-a dat trei zile de gândire. Mi-a spus că, la nașterea forțată, după injecție, copilul o să iasă și, având toate organele și corzile vocale formate, o să țipe. M-a întrebat dacă o să pot trăi cu asta. Mi-a explicat clar ce simte, cum simte și ce traume o să am în urma acestei proceduri. M-a explicat cu detalii, pe tot parcursul consultației. Mi-a mai spus și că, dacă tot intenționez să omor un copil, pot să merg să-l omor pe cel mare, că-i același lucru.
Mi-a spus și că o să simt aceleași dureri ca la nașterea normală. Doar că n-o să plec cu copilul acasă, ci copilul meu o să moară și eu merg cu mâinile goale.
Cât am avut răgaz de gândire, aveam în minte tot felul de idei. Îmi spuneam că n-avem nici locuință, că o garsonieră cu două camere nu e suficientă pentru cinci oameni. Soțul meu a zis că lucrurile sunt la latitudinea mea. Să iau eu o decizie. Era panicat și el, îngrijorat... Dar nici o clipă nu mi-a sugerat să fiu de acord să păstrez copilul. Mă susținea să fac avort.
Mama lui mi-a zis clar: „Ești proastă! Tu n-ai unde să stai și-ți mai trebuie încă unul!”
Așa gândeam și eu. Aveam deja ce voiam. Băiat și fată, era ideal. Acesta de acum îmi cam încurca socotelile oarecum. Nici pe ceilalți nu-i plănuisem, dar erau în regulă.
Mă bătea toată lumea la cap. Că sunt proastă, că nu am unde să stau, că am venit din Moldova să populez Brașovul, că ce-mi trebuie încă unul, că am destui, că n-am ce să le ofer. La un moment dat, mă mai luau și peste picior că cică m-am dat de partea penticostalilor, că numai ăia fac copii, ca să fie și ei mai mulți.
Pe-atunci nici nu era plecată lumea în străinătate cum pleacă acum. Eram toți la același nivel. Toți o apă și-un pământ. Eu deja le depășeam tiparul. Cu doi copii eram în regulă, al treilea deja era prea de tot!
O cumnată îmi propusese la un moment dat să-i las ei copiii în grijă și să trag o fugă până la spital să omor copilul, dacă asta mă împiedică. I-am cerut să-mi dea în scris că, dacă o să mor în timpul procedurii, ea o să aibă grijă de soțul meu și în special de cei doi copii. Mama soacră, la fel. Nu era bunica ideală, deci nu mă-ncredeam că, dacă o să mi se întâmple mie ceva, o să aibă grijă cineva de copii.
Doctorița a fost clară: „Du-te și omoară-l pe cel de acasă, că-i același lucru!” Mi-era și frică. Și de dureri, și de injecția aceea. Într-adevăr, la trei zile de la control, a și mișcat! Am decis să-l păstrez. Apoi mi-am zis în sinea mea că, dacă nu i-am făcut nimic în astea trei zile, nici prin cap să-mi mai treacă să mă mai ating de el! A-nceput burta să crească văzând cu ochii.
Mi-era urât noaptea. Aveam numai coșmaruri. Mi-era frică nu cumvă, neștiind că eram însărcinată, să fi luat vreo pastilă care să îi fi afectat cumva sănătatea copilului. Mă rugam: „Doamne, dacă tot mi l-ai dat fără să știu, măcar dă-mi-l sănătos!” Visam ba că are șase degete la mâini, ba că are vreo șapte la picioare... tot felul de lucruri din astea.
Cum mă confruntam cu tot felul de decizii greu de luat, legate de locuință și de loc de muncă, mă-mbolnăvisem. Medicii mi-au depistat ceva probleme la inimă. Doamna doctor mi-a zis foarte direct, cum de altfel îi era felul: „Să te ia mama naibii pe masa de operație dacă nu-ți revii! Ai luat o decizie, du-o până la capăt!”
Așa că am dus sarcina până la capăt. Am născut cu doar câteva zile înainte de termen. Pe 21 decembrie '95. Trebuia să nasc, după spusele medicilor, de Sfântul Ștefan, pe 28 decembrie. Dar, oricum, l-am botezat Dan Ștefan. 4.800 g la naștere! De cum l-am născut, întrebarea mea a fost: „Are tot? E întreg?” Medicii mi-au spus că, odată cu nașterea, m-am curățat și de infecția pe care o aveam în corp. „Pentru că ați purtat sarcina și ați născut, vi s-a regenerat organismul.”
Era destul de greu. Soțul meu stătea în altă casă, eu eram cu copiii în alta. N-aveam nici pentru o pungă de lapte praf. Ne gândisem la un moment dat să luăm o locuință mai mare, dar, am zis că mai bine ne înghesuim noi acolo și să nu ducă lipsă de nimic copiii, decât să ne-mprumutăm și să ne târâm de pe o zi pe alta în datorii.
După acea naștere, mi-au pus un sterilet. Aveam o infecție contractată de prin maternitate și era destul de periculoasă. Dar am fost operată apoi din cauza steriletului.
După ce-i spusesem mamei prin ce am trecut în timpul sarcinii cu Ștefan, mi-a zis și ea că a vrut să mă avorteze. Că avea deja patru copii și că-i era greu să ne crească, așa că, la sugestia unei babe de prin vecini, a băut rachiu de drojdie, crezând că are să mă prăpădească. Babele îi ziceau și că o să aibă bătăi de cap cu mine, așa cum avusese cu primul, că stătea doar prin spitale și cheltuia bani cu el. Mi-a zis că n-am pățit nimic și ei doar i-a fost rău și s-a umflat. Mai apoi, toate necazurile pe care le avusese considera că sunt o pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a vrut să îmi ia viața.
Nu mi se pare moral să omori un copil. Sunt mândră de toți copiii mei, dar uneori am impresia că Dumnezeu îl iubește mai mult pe Ștefan, pentru că obține ușor anumite lucruri, pe când ceilalți doi trebuie să muncească pentru ce-și doresc. E clar că e special. Cred că acești copii care au fost nedoriți la început ajung să fie un prilej de bucurie foarte mare, compensând astfel toate nemulțumirile.
Marinela A., 48 ani, Brașov
16.03.2016